Ora de iarnă…

…e poezie, dacă începem să calculăm că, o dată pe an, o singură dată, prin voința părților, cu un singur ac de ceas schimbat, sfidăm calendare, sfidăm reguli și facem dintr-o noapte obișnuită cea mai lungă noapte din an și, printr-o alăturare logică, dintr-o zi obișnuită, ziua de 25 de ore. Întreabă copiii cum e posibil ca toate să meargă înainte așa cum fusese plănuit, dacă nici ceasurile nu mai ascultă de normalitate.

Și, dacă e așa de simplu să ne reglăm mințile și sufletele după noile reguli, de ce nu dăm ceasul înapoi în fiecare seară? Poate așa nu mai îmbătrânim, poate așa nu mai murim, poate așa nu ne mai mor părinții, bunicii, prietenii. Poate așa nu-l mai pierdem pe Moș Crăciun, în nopțile de sărbătoare în care totdeauna ne trezim prea târziu ca să găsim urme, poate așa rămânem aproape de cei care contează și pentru care am vrea să contăm.

…e matematică, spun unii specialiști, care amintesc că, pe lângă modificarea din miezul toamnei, mai există și o schimbare vara, care dă ceasurile înainte cu o oră. Așadar, prin reguli matematice simple, nu se schimbă, de fapt nimic: ce dăm vara secundarelor primim toamna înapoi sau, dacă e să fim pesimiști, ca-n bancurile din cărțile cu glume care nu mai există pe la chioșcurile de presă, ce primim toamna pierduserăm deja vara.

Cică ar fi mai ușor de suportat noaptea scurtă din vară, când, dacă nu ești atent, întârzii la toate întâlnirile și duci copilul prea târziu la joaca din parc, unde-l așteptau câțiva prieteni cu părinți ceva mai orientați, decât este această noapte lungă de frunze căzute pe toate trotuarele, când ritmul cardiac poate fi afectat și când insomniile își găsesc vreme să se cuibărească prin paturile noastre și așa incomode.

…e știre, dar știre de mâna a treia. În primul rând, se repetă an de an. Ce mai contează? Apoi, pe cine mai interesează ceasurile, calendarele, când afară bate vânt de război, când atâtora le e frică de conflictul din Ucraina, de bombele din Israel, când toți suferă de câte o teamă și de câte un fel de atac care ar putea să fie fatal? Chiar și eu, care credeam că sunt o curajoasă, mă uitam la fetița mea aseară, în timp ce se liniștea, adormind, și mă gândeam, totuși, în ce lume aducem acești copii, care n-au absolut nicio vină, care habar n-au că se poate întâmpla ceva rău, care nu merită nici lacrimi, nici teroare, nici doliu. Pe ce lume te-am adus, fetița mea, îmi spunea și mie tata, parcă anticipând vremurile pe care, iată, azi le trăiesc fără el.

Vă spun din timp, dați ceasurile înapoi, sâmbătă spre duminică, în ultimul sfârșit de săptămână din octombrie, ajungeți prea devreme peste tot duminica, în ziua în care oamenii au forța să sfideze ceasurile fixate tot de oameni.

Și se va întuneca devreme și iar ni se va părea că viața e scurtă, că întunericul ne-a pus la colț pe toți. Și, dacă avem noroc, ni se va părea, măcar o zi, două, până când se învață organismul, că și războaiele sunt scurte, că și moartea durează puțin, că tot ce-i rău în jurul nostru (și sunt tot mai multe rele!) se termină mai repede.

Aud că tocmai a fost cutremur. Mic. Și scurt. Iată, dezastrele încep să nu mai dureze!

Citește și:

”Chiriași la noi în țară”

Când românii se simt români

De ce Austria nu ne vrea?

Și, totuși, de unde prețurile astea?

Reflex de civilizație

Cazul Halep, cazul România